"Cununa României"

Intrarea la biserica ortodoxă din Slatina

       Maramureşul din dreapta Tisei, „cununa României”

Maramureşul istoric, zonă pe care marele poet şi publicist român Ioan Alexandru o numea, în 1977, în „Luceafărul”, cununa României, este cunoscut românilor mai ales datorită obiceiurilor şi portului unice. Totodată, amănuntele trecutului acestei părţi a României rămân necunoscute. De exemplu, nu mulţi cunosc faptul că sintagma „Maramureşul istoric” face trimitere la un teritoriu din care doar o treime se află în prezent în componenţa statului român, celelalte două, situate la nord de Tisa, făcând parte din Ucraina.

În numărul 2 al revistei „Dosarele Istoriei”, din anul 2003, Cristina Ţineghe, pe atunci arhivist drd., Direcţia Judeţeană Maramureş a Arhivelor Naţionale, iar în prezent director al Direcţiei judeţene Ilfov a aceleiaşi instituţii menţionează că „dezmembrarea Maramureşului istoric reprezintă, în mare măsură, rezultatul deciziilor luate la Conferinţa de Pace de la Paris, for care a avut ca scop rezolvarea multiplelor probleme legate de dispariţia legică a Imperiului Austro-Ungar şi apariţia statelor naţionale”. Totodată, autoarea articolului din „Dosarele Istoriei” subliniază că rămâne deocamdată o dilemă cum a fost posibil ca Maramureşul pur românesc din secolul al XIV-lea să aibă, în secolul XX, o structură etnică majoritar ruteană.

„Protocolul cu privire la regimul proprietăţilor din zonele de frontieră”

Sărind puţin peste evenimentele care au avut loc de-a lungul timpului, aflăm că delimitarea frontierei româno-cehoslovace se definitivează la 4 mai 1921, odată cu încheierea, la Praga, a „Protocolului privitor la regularea unor amănunte ale frontierei între România şi Cehoslovacia”, prin care graniţa se stabilea pe Tisa. Pentru reglementarea problemelor ce decurgeau din fixarea graniţei pe Tisa, au fost încheiate acte bilaterale care statuau noua stare de fapt. La 6 aprilie 1925, se încheia, astfel, la Bucureşti, „Protocolul cu privire la regimul proprietăţilor din zonele de frontieră”. Conform prevederilor acestuia, trecerea frontierei se făcea pentru locuitorii din zona de frontieră pe baza unui certificat, iar pentru proprietarii de pământuri şi arendaşi, precum şi pentru personalul întrebuinţat la exploatarea agricolă, în virtutea unui carnet. Circulaţia proprietarilor şi a posesorilor de carnete de trecere era limitată la intrarea pe proprietăţilor lor şi la trebuinţele impuse de exploatarea acestor proprietăţi.

Este foarte important de menţionat că, prin delimitarea frontierei româno-cehoslovace, România a pierdut comunele curat româneşti de pe malul drept al Tisei: Slatina, Ocna Slatina, Biserica Albă, Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Lunca, Săpânţa, precum şi comunele cu populaţie jumătate română, jumătate ruteană: Brustura, Bedeu, Moora, Iholz, Apşa de Sus, Bogdan, Frasin, Remeţi etc; se pierdeau minereurile neexploatate şi apele minerale etc. Cei mai afectaţi de rezultatul acestor decizii au fost însă locuitorii comunelor Teceu, Bocicoiul Mare şi Lunca, cea mai mare parte a satelor rămânând peste Tisa.

Exprimându-şi părerea în legătură cu dezmembrarea Maramureşului, politicianul român Take Ionescu concluziona: „Dacă România, la Paris, ar fi avut înţelepciunea să discute frontierele noastre punct cu punct şi pe alte merite decât ale tratatului din 1916, sunt sigur că ar fi obţinut pentru Maramureş alte frontiere”.

Tot în revista “Dosarele Istoriei” sunt menţionate următoarele:

,,Diversitatea etnică a populaţiei din Maramureş era urmarea politicilor de colonizare, dusă de administraţia maghiară, şi de împământenire a evreilor”.

Rutenii – populaţie de origine slavă – s-au stabilit de-a lungul mai multor secole;

Germanii – prima şi cea mai masivă colonizare a lor s-a făcut între 1773 şi începutul secolului al XIX-lea;

Evreii sunt grupul etnic ce soseşte cel mai târziu, imigrând aici din Galiţia şi zone ale Poloniei şi Rusiei. Primul document ce aminteşte prezenţa lor este Conscripţia din 1728, când sunt amintiţi nouă evrei. La 1900 însă, ei reprezentau 18.8% din populaţie;

Ungurii sunt aduşi încă din secolul al XV-lea în zona Sighetului. Erau îndeosebi muncitori în saline sau funcţionari şi formau o populaţie compactă în plasa Şugatag şi la Sighet. Numărul lor se va reduce simţitor după Primul Război Mondial.

Aproape uitaţi

Despre comunităţile româneşti din dreapta Tisei, din regiunea ucraineană Transcarpatia (în limba ucraineană Zakarpatia), mulţi nici nu ştiu că există. Foarte puţini au fost cei care, după ce au aflat de existenţa românilor de acolo, au încercat cumva să-i ajute să-şi păstreze limba, portul şi tradiţiile româneşti. Însă, chiar şi fără ajutorul cuiva, maramureşenii de peste Tisa au reuşit să-şi păstreze toate aceste elemente cu ajutorul propriilor forţe şi dorinţei de a transmite urmaşilor ceea ce au primit şi ei, la rândul lor, de la bunici şi străbunici. De-a lungul timpului, populaţia maramureşeană din Transcarpatia s-a lovit de foarte multe greutăţi, însă a reuşit să treacă victorioasă peste ele.

Foarte puţini mai cunosc faptul că, la 1 decembrie 1918, alături de românii din întreaga Transilvanie, din Banat, din Crişana şi din Sătmar, la Alba Iulia au fost prezenţi şi cei de dincolo de Tisa, unde au făcut cunoscută dorinţa românilor de acolo de a constitui un întreg popor cu cel de pe malul stâng al Tisei. Atunci când s-a dat citire Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale, în care se vorbea despre întinderea României Mari „de la Nistru pân’ la Tisa”, aceştia s-au simţit uitaţi şi au protestat, cerând ca România Mare să se întindă „până dincolo de Tisa”. Cu toate acestea, doleanţele lor se pare că nu au contat, iar rezultatul este următorul: din 10.500 de kilometri pătraţi ai comitatului Maramureş, României i-au rămas doar 3.381.

Poate nu am fi ştiut toate aceste amănunte dacă nu s-ar fi născut, pe acele meleaguri, marele Ioan Mihali de Apşa, diplomatul care ne-a lăsat drept moştenire, întregului popor român, „Diplomele maramureşene din secolul XIV şi XV”. Iar el este doar unul din marele număr al românilor adevăraţi care vin din acele locuri de poveste, unde, potrivit istoricului Nicolae Iorga, s-a născut limba română. La Mănăstirea din Peri, între 1434-1437, s-a făcut prima traducere în limba română, constând în cărţi bisericeşti.

Mai mult de 30.000 de români, cât arată statisticile oficiale

Pe acele meleaguri, de-a lungul regiunii Transcarpatia, se întinde un şirag de sate şi comune româneşti deosebite, cu specific maramureşean. Printre cele mai frumoase şi bogate localităţi din imediata apropiere a României, incluse în raionul Teaciv, corespondentul satului Teceu din România, se numără Apşa de Jos, Slatina, Strâmtura, Topcino, Bouţu Mare, Bouţu Mic, Podişor, Cărbuneşti. Localităţi tot atât de frumoase sunt incluse şi în raionul Rahiv (Rahău): Apşa de Mijloc, Biserica Albă, Plăiuţ, Dobric etc.

În urma recensământului din Transcarpatia, efectuat în 2001, s-a stabilit că populaţia românească din regiune alcătuieşte un număr de peste 30.000 de locuitori. Nu sunt cunoscute datele unui alt recensământ, mai recent, însă, cu certitudine, numărul românilor din Maramureşul de peste Tisa este, în prezent, mult mai mare decât cel stabilit la recensământul din 2001. Dacă luăm în considerare faptul că principalele comune româneşti de peste Tisa, Slatina, Apşa de Jos, Apşa de Mijloc şi Biserica Albă, au fiecare cel puţin câte patru mii de locuitori, putem să ne convingem că în regiune sunt mult peste 30.000 de locuitori, aşa cum arătau datele din 2001.

În toate aceste localităţi, oamenii vorbesc, simt şi trăiesc româneşte. Maramureşenii de peste Tisa îşi cresc copilaşii doinindu-le în limba veche, maramureşeană, o limbă care, spre deosebire de alte localităţi româneşti din celelalte regiuni ale Ucrainei, unde acestea există, în Transcarpatia s-a păstrat foarte bine. Cu toate acestea, în ultimii ani, politica statului ucrainean este de aşa natură încât începe să se simtă reducerea semnificativă a libertăţii de exprimare în limba română, pentru comunitatea românească din întreaga Ucraină, dar şi pentru celelalte minorităţi din această ţară, cărora li se îngrădeşte, prin diferite mijloace, libertatea de a „trăi” în limba maternă.

Tradiţii şi cultură


Dar, cu toate acestea, românii de peste Tisa, aşa cum am spus şi mai sus, nu se dau bătuţi, încearcă să facă totul pentru a salva, chiar şi în vremuri mai dificile, ceea ce este esenţial existenţei unui popor – limba şi tradiţiile. De-a lungul anilor, nimeni nu a reuşit să le ia religia, cultura, limba. Biserici vechi, de lemn, veghează de sute de ani, de pe dealuri înalte, Apşele de Jos şi de Mijloc, Slatina, Biserica Albă şi toate cătunele mici de pe lângă acestea.

Cea mai veche biserică de lemn din Apşa de Mijloc veghează de pe dealul satului încă de la 1428. O alta bisericuţă construită pe deal poartă hramul Sfantului Nicolaie şi datează din anul 1776. Monumentele de patrimoniu construite în stil maramureşean sunt acum închise, însă asta nu înseamna ca aici credincioşii nu mai au lacăşe de cult deschise. Alte doua mari biserici au fost ridicate în sat, arhitectura fiind precum cea de la marile mănăstiri. Şi la Apşa de Jos există două biserici vechi – una este de la 1561, iar cealaltă datează din 1776. Este foarte important de menţionat că toate aceste biserici sunt trecute pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

În ceea ce priveşte viaţa culturală a românilor din Maramureşul de peste Tisa, se poate spune că aceasta nu prea există, iar cauza este faptul că nu primesc, practic, niciun sprijin. În cazul în care vor să organizeze vreo sărbătoare, vreun festival folcloric, aceştia pun mână de la mână şi, cu resurse mai puţine, încearcă să rezolve situaţia. Dar se întâmplă foarte rar să aibă loc astfel de acţiuni. De exemplu, în fiecare an, în luna mai, maramureşenii de peste Tisa organizează Festivalul Creaţiei Populare a Românilor din Transcarpatia, care, prin rotaţie, ajunge în fiecare localitate românească din zonă. La eveniment, sunt prezenţi locuitori ai tuturor satelor din apropiere, dar sunt invitate persoane şi din România, Republica Moldova sau alte ţări unde trăiesc români. Aceasta se întâmplă doar o dată pe an.

O problemă a românilor din Transcarpatia o constituie lipsa informaţiei în limba română, aceştia având doar două ziare care apar o dată pe lună şi care, din cauză că nu au fonduri, este foarte posibil să fie închise, în viitorul apropiat, lucru care s-a mai întâmplat şi în anii precedenţi. De asemenea, neimplicarea autorităţilor române în viaţa fraţilor din Maramureşul de Nord este, în primul rând, şi cauza pentru care nici oficialităţile din Ucraina nu iau măsuri favorabile comunităţii româneşti de acolo. Sperăm însă că mesajul românilor din Maramureşul istoric de peste Tisa va fi auzit, iar cei din Ţară vor începe să se implice în viaţa lor, pentru că numai aşa va reuşi reîntregirea neamului românesc, chiar şi fără restabilirea graniţelor, ceea ce, în vremurile noastre, este imposibil, cu toate că sunt voci la Kiev care susţin că România ar dori, chipurile, să-şi revendice unele teritorii.

 Sursă: www.eternulmaramures.ro